Intorsi din Parisul paralizat de greve, am incercat sa-mi explic prin ce s-a deosebit consacrarea de acolo a Memorialului fata de celelalte simpozioane si expozitii prin care acesta s-a ilustrat peste hotare. Bineinteles ca, in primul rand, prin stralucirea sobra pe care o emana aceasta capitala obisnuita cu evenimentele si care tine cu tot dinadinsul sa nu se lase impresionata de ele decat dupa o severa triere.
Pe de alta parte insa, vorbind la Paris despre rezistenta, despre represiune, despre victime, trebuie sa stii ca aceste cuvinte au un sens total diferit. Franta nu a cunoscut comunismul ca regim oficial decat la modul trecator si benign, prin guvernele - sporadice -ale "stangii unite". In vocabularul istoric, cuvantul "rezistenta" desemneaza exclusiv rezistenta antifascista din timpul ocupatiei germane.
Franta n-a avut o rezistenta anticomunista, dupa cum n-a avut in timpurile moderne o represiune de masa, asa cum s-a intamplat la noi in comunism. Victime - cu atat mai putin. Democratia franceza, fie ca guverna stanga sau dreapta, nu si-a permis excese coercitive, ca dovada potolirea catifelata a revoltei studentesti din Mai 1968 sau a rascoalei faubourg-urilor de acum doi ani.
Intr-un asemenea context, intalnirea din Rue Theophile Gautier a aparut ca o necesara si surprinzatoare limpezire a unui fenomen pana atunci pierdut in ceata. In Franta, gulagul romanesc era cunoscut doar prin Experimentul Pitesti, ilustrat prin lucrarile lui Bacu si Ierunca (acesta din urma prefatat de insusi Francois Furet). Sighetul, Aiudul, Gherla si Canalul erau abstractiuni de dincolo de Cortina de Fier. Prin prezentarea pe care am facut-o Memorialului, auditorii parizieni au inteles nu numai de ce acesta este cotat de Consiliul Europei printre primele trei locuri ale memoriei continentului (alaturi de Memorialul Auschwitz si Memorialul francez al Pacii),
