Ce trebuia să se facă nu s-a făcut. Ce n-ar trebui să se facă se face. Aşa ar putea fi rezumată acţiunea de clarificare morală care a început acum optsprezece ani, după căderea comunismului, şi care n-a dus până în prezent decât la o mărire şi la o instaurare pe termen lung a confuziei în societatea românească. Tonul a fost dat de modul grotesc în care s-a desfăşurat procesul soţilor Ceauşescu, mai impur din punct de vedere moral decât eventualul linşaj al celor doi într-un moment de furie dezlănţuită a mulţimii.
Iniţial, cei vinovaţi de dezastrul pe care l-a reprezentat comunismul pentru România au intrat în panică (unii dintre ei au şi stat ascunşi în sate sau s-au refugiat în străinătate), ceea ce dovedeşte că aveau sentimentul vinovăţiei şi, într-un fel, ar fi acceptat să fie judecaţi. În scurtă vreme, constatând că nu se întâmplă nimic, au revenit în spaţiul vieţii publice, ca politicieni sau oameni de afaceri, au distrus documentele care puteau fi folosite împotriva lor, au constituit reţele de sprijin reciproc, au trecut chiar la incriminarea şi persecutarea victimelor lor de altădată. Cu tehnici de dezinformare preluate de la fosta Securitate şi de la KGB, au manevrat opinia publică, prezentându-i de exemplu ca moşieri pe foştii deţinuţi politici şi ca salvatori ai ţării pe moşierii apăruţi peste noapte din rândul demnitarilor comunişti şi al lucrătorilor poliţiei politice.
Nu s-a organizat niciodată un proces al comunismului (s-a înregistrat doar, recent, o condamnare simbolică a comunismului, care este mai bună decât nimic, dar care nu poate duce la o renaştere morală a societăţii noastre). Nu s-a organizat nici măcar un proces moral al comunismului, care să angajeze, fie şi pentru o perioadă scurtă, într-o dezbatere clarificatoare pe toţi cei capabili şi dispuşi să gândească.
În schimb au apărut indivizi agresivi şi zgomotoşi care s-a
