Aseara am vorbit cu o voce care mi-a zis sa scriu un text despre orice. Eu i-am spus vocii ca nu prea mai pot iesi afara din casa, ca zilele mele s-au surpat unele in altele, ca nu-mi mai folosesc la nimic. Vocea nu a parut a intelege si-mi repeta ca trebuie sa scriu despre orice.
Eu am zis da, el a zis da si am parut amandoi foarte multumiti. Insa i-am mai zis ca vocea mea este acum ca a lui Rogojin aratandu-i lui Miskin un trup de femeie rasfrant intr-un pat, luminat de o lumina inceata. I-am zis ca nu se cuvine sa vorbesc deloc cu o astfel de voce. Lui nu a parut sa-i pese, a continuat sa zica da, peste doua zile, deloc mai tarziu, poti scrie cu orice voce, despre orice, numai sa ne dam seama ca este vocea ta. Asa ca, iata, acum scriu ca sa pot tacea in liniste.
Bineinteles, voi scrie in acest fel numai despre literatura si despre Generatie - numai despre ele, chiar daca nu am nimic de spus, chiar daca nu-mi mai pasa. Acum insa, despre cu totul alte lucruri. De un timp, m-am mutat din generatia 2000 intr-un loc placut si numai al meu. Locul are 45 de metri. De fapt, este o casa fara coloane, fara trepte, insa cu ferestre foarte mari. Este o casa a linistii. Stau la etajul unu, pe un fel de deal - nu e decat o ridicatura de pamant, dar uneori este un deal in toata puterea cuvantului. Dedesubtul meu, mi s-a zis, locuieste un caine care nu latra niciodata. Prefer sa nu cred nimic. Deasupra mea nu stiu daca sta cineva. In fata mea se intinde si coboara un cimitir cu nume de apa minerala: "Izvorul nou". Din cate am inteles, in acest cimitir nu a inviat nimeni niciodata. Groparii par ca se impaca de minune cu asta. Balconul meu da direct spre mijlocul cimitirului. Doar cativa metri ma despart de cei linistiti. De la un timp nu mai ies din casa. De cand nu mai ies nu mai sunt al Generatiei. Ma intereseaza prea putin. Cand ma interesa, aveam bunul obicei
