Cel mai greu lucru în filozofie nu este să te apuci să scrii, ci să începi s-o faci numai după ce ştii că ţi-ai găsit un punct de vedere propriu. Fără un asemenea unghi personal din interiorul căruia să poţi aborda o temă în alt fel decît au făcut-o alţii, riscul de a fi prins în lanţul searbăd al rutinei retorice este uriaş. E nevoie aşadar de o schimbare de perspectivă, de o răsucire în urma căreia subiectul în discuţie îşi schimbă la propriu identitatea. În acest caz, el devine altul prin simplul fapt că îl poţi privi printr-o fantă interpretativă pe care nimeni pînă la tine nu a găsit-o.

Originalitatea unui gînditor ţine de amprenta pe care unghiul de vedere în care s-a aşezat o imprimă temei alese. E ca şi cum, pus în faţa trunchiului tradiţional al opiniilor vehiculate de-a lungul timpului, el găseşte o "pană" pe care s-o introducă în corpul acestor doctrine, despicîndu-le coerenţa şi creînd în interiorul lor un spaţiu ce nu exista pînă atunci. În acest spaţiu vacant va putea apoi să pătrundă spre a-şi aşeza ideile proprii. Din acest motiv, noutatea pe care o aduce un gînditor se măsoară după arta cu care poate, pe un teren bătătorit pînă la sastisire de uzul tradiţiei, să-şi creeze spaţiul propriu de manevră speculativă. Cît unghi propriu are la început, atîta originalitate va obţine în final.

Gabriel Liiceanu este un caz simptomatic în această privinţă. În fiecare din cărţile sale găsim această metodă a unghiului nou. Şi indiferent că vorbeşte Despre limită (1994) Despre minciună (2006), Despre ură (2007), sau, cum se întîmplă în cartea lansată de curînd la Gaudeamus, Despre seducţie, principala grijă a autorului este răsturnarea perspectivei. Într-un cuvînt, Gabriel Liiceanu nu scrie decît în momentul în care simte că, în cazul temei asupra căreia s-a aplecat, a găsit o nouă fantă interpretativă. Restul ţine de un dozaj narativ în care rolul prec