În cadrul Festivalului Naţional de Teatru din acest an, am putut urmări, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, lucrările a trei coregrafe de facturi cu totul diferite, trei universuri aparte, asupra cărora ne vom apleca pe rând.

Catherine Diverrčs este la a doua întâlnire cu publicul românesc. Prima oară ne-a vizitat în 1993, dansând chiar ea, împreună cu partenerul ei, Bernando Montet, în piesa Instance. De astă dată i-am văzut doar coregrafiile, dansate de două dintre interpretele sale, Isabelle Kürzi şi Carole Gomez, de la Centre National Choregraphique de Rennes et de Bretagne, unde Catherine Diverrčs este de mulţi ani directoare. Spectacolul, intitulat Voltes, a fost alcătuit dintr-o suită de momente în care, pe rând, fiecare dintre cele două interprete făcea câte o adevărată voltă de la un capăt la altul al pământului şi de la o civilizaţie la alta, întotdeauna fiind însă vorba despre visele şi amintirile unei femei. Deşi cele opt piese din recital au fost create de-a lungul multor ani, din 1983 şi până în 1999, şi deşi zonele de cultură evocate, cea rusă, sau franceză, sau japoneză etc., erau în mod firesc la mare distanţă una de cealaltă, trăsătura lor de unire nu era doar sensibilitatea personajului feminin, care se pogora parcă în străfundurile sale afective, evocându-le, ci şi stilul caracteristic coregrafei, preluat cu fidelitate de interpretele sale: o mişcare de o mare delicateţe şi, aşa cum s-a putut vedea şi în lucrarea prezentată prima oară la noi, o alternanţă de gesturi reţinute urmate de explozii de mişcare. Totuşi, o preluare insistentă a unor mişcări, transmise de la o piesă la alta, a adus, la un moment dat, o notă de monotonie în această suită. Cum, din 1993, am mai urmărit pe Mezzo şi alte creaţii ale Catherinei Diverrčs, ni s-a părut, de asemenea, că introducerea în compoziţia de ansamblu, de factură contemporană, a unor vocabule