Asistam, zilele trecute, la un fulgerător schimb de replici între o prietenă de demult, acum mămică, şi fetiţa ei, în vârstă de un an şi jumătate. „Cum face, mami, câinele?“. Răspuns instantaneu: „Ham!“. „Şi pisica?“; „Mau!“. „Albina?“; „Bâzzz!“. „Şi oaia?“; „Oaaa!“.

Zâmbetul de atunci mi-a venit pe buze ascultând reacţiile unor politicieni la aflarea rezultatelor primelor alegeri europarlamentare din România. Nedumerirea Laviniei Şandru, de exemplu, în faţa misterioasei întâmplări că, după atâtea extenuante apariţii la televizor (în care îi întrerupi pe toţi cei aflaţi în platou) şi după ce dai maselor patru milioane de cărţi de vizită cu numărul tău de mobil, electoratul (ingratul!) îţi întoarce atât de puţine voturi! (Ce lesne fusese, în 2004, intrarea în parlament pe listele Alianţei DA!). Sau eroica demisie a lui Vadim Tudor (în urma presupusei conspiraţii externe şi interne căreia i-a căzut victimă PRM-ul), precum şi previzibila sa răzgândire, după ce fiica-i de 13 ani a avut o zi mai proastă: s-a simţit rău, a durut-o capul, ba a şi vomitat, văzând că tăticul ei este vânat.

Mi-am amintit şi cuvintele lui George Becali, de după scrutinul parlamentar din 2004: „Eu am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria faţă de neam şi faţă de ţară. Sunt primul partid neparlamentar“, loc păstrat de PNG (acum PNG-CD) şi în urma recentelor euroalegeri. „Să vedem noi, peste patru ani, când oi face eu o televiziune şi oi face un ziar!“, ne „ameninţa“ Becali, apăsând cuvântul „oi“. La întrebarea ce ar fi făcut în parlament, anunţa, pe atunci, un matur proiect legislativ: când ar fi văzut vreun senator că doarme, l-ar fi stropit cu un pistol cu apă. Intenţiile sale privind activitatea în Parlamentul European au rămas mai puţin cunoscute, poate şi pentru că a fost o campanie ştearsă, partidele păstrând muniţia (dezvăluiri incendiare, atacuri la persoană) pentru înfruntă