M-am întîlnit cu ea dis-de-dimineaţă, în mall, în ziua alegerilor. România autistă tocmai îşi lua cafeaua. Cu privirea pierdută în zarea Crăciunului, cu mintea la credite şi cu mîna pe telefon, naţia mea contempla încă o zi de mers nicăieri. Nicăieri, dar repede: nu mai sîntem în anii â90, acum nimicul se rezolvă operativ, dacă nu cumva prin teleconferinţă.
La prînz, am regăsit-o la Tîrgul de Carte. Acolo, România autistă se făcea că ascultă prezentările unor cetăţeni autori, înduioşaţi pînă la lacrimi de propria operă (vorbesc din experienţă aici, luaţi-o şi ca pe o mea culpa). Între două vorbe de bine, întinse pe felia de pîine a spaimei c-ar putea fi originali, autorii se întreceau în intenţii bune, într-un fel de olimpiadă a cuvintelor fugite din azil. Pitită între ele, România mea îşi făcea socoteala raportului preţ/pagină, cu aerul gospodăresc al omului care îşi pune murături la cap. "Ce carte mai iei de o sută de mii?" - a sunat întrebarea unei doamne în vîrstă, poate singurul lucru viu pe care l-am auzit în cîteva ore de plimbat printre litere moarte.
Seara, m-am întîlnit cu România autistă la vot. Unde şefă la comisia de alegeri sau cum s-o fi numind era doamna Ştefănescu. O doamnă căreia nu i-am mai vîndut casa mea acum cîţiva ani şi care mă consideră direct responsabil de faptul că locuieşte şi acum într-un apartament cu balconul la stradă: dramă cumplită, regrete enorme etc.! Doamna Ştefănescu m-a certat încă o dată pe tema lipsei de caracter şi-a binevoit, după oarecare rugăminţi, să-mi dea şi-un buletin de vot. Acolo m-am şi hotărît, după un principiu simplu: ia să vedem, cunosc pe cineva de aici? Ah, uite-l p-ăsta, e băiat OK, are şi copil mic, nu scuipă pe jos, vorbeşte englezeşte, la Bruxelles cu el! În jurul meu, în comiţie, multă lume relaxată, zîmbind: uite, domâle, am scăpat de încrîncenarea aia a anilor â90, mi-am zis, cu g
