Demult, demult, de cum începea "Luna Cadourilor", îi cvasicădeam în genunchi, implorînd-o:

Nu, iubita mea, nu, minunea mea,

nu, lac albastru al iluziilor mele,

nu, înger prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,

nu, diavol imposibil, nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,

nu, te rog, nu insista,

nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,

te rog nu spune "te rog",

te rog, mitralieră unică a lumii mele preapaşnice (poate că nu ai aflat de moartea unui inventator american de carabine, să-ţi dezvolt această idee? nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie!)

nu, las această informaţie între paranteze,

tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele pe care nu o pot încredinţa

nimănui, veste incredibilă a spaimei mele, distrugătoare totală a tuturor parantezelor din existenţa mea,

nu, te rog, ia altceva,

alege-ţi altceva,

nu mă îndemna să-ţi cumpăr aceste bijuterii,

hai să-ţi cumpăr pantofi,

hai să-ţi cumpăr Sala nervilor sau Clarul de inimă sau Cartea prinţului sau Diagnosticul diferenţial,

sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion Nou,

sau covrigi sau noua carte de telefon,

sau un troleibuz personal sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că îţi place să stai în baie ore întregi,

sau Petersburgul lui Belîi, bat Bucureştii pentru un Belîi,

sau o scară interioară cu care să urci în interiorul meu,

te rog, îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori, lipsita mea de humor, ispita mea la haz, sau, dacă vrei, îţi încălzesc picioarele o dimineaţă întreagă, îţi mai cumpăr o pereche de cizme, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,

te duc