Din categoria de "-isme", nici nu ştiu ce îmi place mai mult, snobismul sau oportunismul. Am avut de atîtea ori de-a face cu oameni politicoşi, corect îmbrăcaţi, care mergeau la teatru, ascultau muzică simfonică, citeau cărţile bune ale momentului şi îşi perfecţionau limbile străine - exclusiv din snobism, sau cu alţii care nu contraziceau, nu protestau, nu se încrîncenau pentru propria părere şi astfel întreţineau o atmosferă de pace (şi oarecare plictis) în jurul lor - exclusiv din oportunism, încît mă gîndesc că fără snobi şi oportunişti ar fi pe lume mai multe ţoape, mai multe conflicte şi mai multă stridenţă.

Cum rămîne însă cu aceste două noţiuni în lumea satului vechi, pe care sîntem obişnuiţi să o credităm cu prezumţia de echilibru şi armonie, dar al cărei limbaj nici măcar nu consemnează termenii ca atare, cu atît mai puţin îi foloseşte?

Ţăran snob!?! Ţăran oportunist?!? Pare imposibil în condiţiile în care snobismul se activează în relaţie cu moda şi cu minoritatea puternică a momentului, iar oportunismul* presupune schimbări frecvente de comportament social? Ţărănia, o ştim cu toţii, înseamnă tradiţie, stabilitate, continuitate. Cu siguranţă că ţăranca era mai degrabă adaptabilă, atunci cînd îşi ţesea marama din fir subţire de borangic, o broda cu fir de aur şi argint şi o purta prinsă pe cap cu o panglică de catifea şi fluturi, la fel ca domniţele de la Curtea Domnească. Cu siguranţă că ţăranul era mai degrabă adaptabil atunci cînd îşi lua vitele, nevasta şi copiii şi se ascundea în pădure sau în munţi, dacă dădeau turcii; după ce năvălitorii treceau satul prin foc şi plecau mai departe, se întorcea, construia o gospodărie la fel, şi tot aşa... La fel de adaptabil a rămas şi astăzi. Doar că, dacă se apropie viitura, nu îşi mai ia vitele şi familia că, dacă pleacă, îl fură vecinii; aşadar rămîne pe loc şi, dacă nu se îneacă, recuperează ce