O casă de păpuşi - totul redus la dimensiuni copilăreşti, cu mobile micuţe, pereţi scunzi şi obiecte subdimensionate. Metafora imaginată de regizorul Lee Breuer (o legendă a teatrului american, constant preocupat de deconstrucţia clasicilor) în Casa de păpuşi Mabou Mines e completă, fiindcă toţi bărbaţii din piesă sînt actori-pitici, numai femeilor "permiţîndu-li-se" dimensiunile obişnuite ale fiinţei. Pînă la momentul eliberării, Nora pare încurcată de corpul ei, de silueta suplă, alungită, de membrele frumoase pe care le "scurtează" forţat, jucînd în genunchi anumite scene, în special pe cele cu copiii sau cu soţul. Dar asta nu e suficient: stilul de joc imită şi el tonul jocurilor copilăreşti: din toate reiese că Nora a acceptat condiţia de păpuşă, de element decorativ într-o casă perfectă, a consimţit, de dragul confortului şi al banilor, să fie distribuită într-un rol pe care îl detestă. Fiindcă zîmbetul dulce şi copilăreala permanentă, alintul generalizat din comportamentul ei - culminînd cu îndulcirea tonului vocii şi pelticeala simpatică - dispar numai în momentele cînd mîinile ei ating banii, de care e atrasă ca de un magnet. Pe scenă e construită chiar o casă de păpuşi (scenograf Narelle Sissons, după ideea lui Breuer), care are într-un colţ un pian micuţ, replică a pianului mai mare, aşezat lîngă scenă, cu pianista făcînd parte din spectacol, cu rolul de a sparge din cînd în cînd convenţia, pentru ca monotonia să nu se instaleze. Ba Nora îi întinde un obiect sau o bomboană (din cele pe care le consumă tot timpul, aproape maniacal), ba pianista - asiatică - se ridică ofuscată la o replică despre chinezi, desemnaţi ca locuitori ai altei planete, de către dramaturgul scuzat de actori, numai să se întoarcă interpreta. (Eve Beglarian a reorchestrat muzica scrisă de E. Grieg, iar Ning Yu o cîntă.) Inteligent acest "truc" postmodern, ce induce din cînd în cî