Migraţia oamenilor politici şi a celor aleşi în Parlament sau la primării şi consilii locale, de la un partid la altul, a devenit deja un fenomen tradiţional după 1990. Poate fi considerat drept cel mai evident tip de oportunism politic, de multe ori, în cazul aleşilor locali, dirijat de puterea existentă la momentul respectiv.

În legislatura precedentă, potrivit unui studiu al Institutului pentru Politici Publice, numărul primarilor PSD, partidul care s-a aflat la putere, a crescut cu 900 în trei ani, după alegerile din 2000. Primarii partidelor de opoziţie au migrat în masă către partidul aflat la putere. Mulţi şi-au motivat gestul prin grija faţă de comunitatea pe care o reprezintă, teama că, dacă rămîn într-un partid de opoziţie, nu vor mai primi fonduri de la buget pentru investiţii şi lucrări necesare pe plan local. Alţii, potrivit aceluiaşi studiu, s-au îndreptat către partidul aflat la putere pentru a obţine avantaje politice sau financiare personale sau de grup. Migraţia politică din motive bugetare s-a petrecut mult mai mult în zonele rurale decît în cele urbane. De altfel, a rămas celebră exprimarea preşedintelui Consiliului Judeţean Gorj din acea vreme, Nicolae Mischie, că bugetul unei localităţi stă "în vîrful pixului meu". PSD a avut o adevărată strategie a racolării de aleşi locali, care a provocat reacţii din partea partidelor de opoziţie care-şi pierdeau tot mai mulţi primari. În anul 2003, peste o treime din primarii aleşi în 2000 se aflau în alt partid decît cel cu care au cîştigat alegerile. Trei judeţe erau în topul migraţiilor, fiecare cu aproape 60% dintre primari aflaţi în această situaţie: Sibiu, Constanţa şi Teleorman. Spre sfîrşitul mandatului, cînd liderii PSD au considerat probabil că migraţia către acest partid a ajuns la un maximum, au fluturat iniţiativa unei legi de stopare a fenomenului. Legea nu s-a adoptat atunci, ci doi