Zi de duminica, la Paris, in noiembrie. Biserica romaneasca din Cartierul Latin e imbracata in haine de sarbatoare. E hramul bisericii Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail si, in acelasi timp, se implinesc 125 de ani de cand lacasul acesta a devenit inima comunitatii romanesti din Paris. Am trait sarbatoarea alaturi de sute de oameni, fericiti sa aiba, atat de departe de casa, o biserica a lor
Sarbatoarea
La Paris e duminica, orasul pare cladit in inima toamnei, a vantului si a frigului. Ploua. Strazile sunt aproape pustii. Chiar si turistii sunt ascunsi prin cotloanele adanci ale cafenelelor pariziene, astfel incat in centrul marii metropole, singura stapana e ploaia. Gasesc repede mica straduta Jean de Beauvais, unde se afla biserica romaneasca. Am mai fost aici, imi amintesc de panta aceasta usoara care urca inspre biserica si spre piateta din capat, unde se afla statuia lui Eminescu. Stiu bine copacii seculari de-acolo si discretia eleganta cu care lacasul acesta romanesc se iveste dintre batranele cladiri ale Parisului. De fiecare data cand ajung pe straduta aceasta pasesc cu emotie. Biserica este o mare inima romaneasca ce cuprinde in ea generatii intregi de emigranti plecati departe de tara, sute, mii de romani de azi si din timpuri trecute, care au urcat pe treptele roase din piatra, cu aceeasi emotie a intalnirii cu credinta in care au fost botezati. Biserica aceasta a fost Romania lor, legatura lor cu radacinile de acasa. Spre biserica aceasta au urcat Brancusi si Cioran si Eliade si Eugen Ionescu, dar si oameni simpli, ale caror nume nu le vom sti niciodata, dar care cautau aceeasi alinare in rugaciunile si in slujbele rostite in limba lor.
Si, dintr-o data, prin usa bisericii se revarsa in strada un cantec intonat de sute de voci. Mai intai incet, amestecandu-se cu gandurile mele, apoi mai tare, si mai tare. Oameni care
