Asa se incheie, deci, istoria politica a statului national roman (1918-2008): cu implozia institutiilor. Ciclul istoric al esecului romanesc a dat inca o bucla. Primul stat national, pe care il aniversam fara sa-l intelegem prea bine, a cazut, curind dupa iesirea in lume, presat din afara si slabit, dinauntru, de lipsa eticii nationale de rezistenta. Statul comunist urmator a durat dar a fost, de la inceput, un fals, un esec definit de distanta uriasa dintre elita dictatoriala si supusi.
Al treilea stat national, fondat in 1989, a promis dar, in absenta unei revolutii fondatoare autentice, n-a facut decit sa biseze naufragiul comunist. Paralelismul e izbitor. In datele de adincime, statul post-comunsit a repetat ruptura interna a statului comunist: distanta dintre elita dictatoriala si supusi a fost inlocuita de separatia legala dintre elita oligarhica si cetatenii de rind.
Laura Kövesi are dreptate. Statul e in disolutie. Mai exact, nu are suveranitate legala, dupa ce a pierdut, sau n-a cistigat, monopolul asupra Justitiei.
O categorie privilegiata de cetateni romani a fortat dreptul de a se plasa in afara legii. Noul Cod penal va consfinti acest fapt. Chiar in situatia in care Codul va fi blocat, coruptia fundamentala a justitiei a desavirsit, intre timp, separatia unei caste penale.
Exista calcule care sugereaza ca grupul oligarhic detine 27% din PIB. Nici un stat nu poate rezista atacului combinat al fortei economice si rahitismului juridic.
A existat insa o deosebire majora fata de datele sumbre ale comunismului. Noul stat roman a lucrat in sistem international deschis. Admiterea in Uniunea Europeana a creat premisele evadarii spre normele de drept si sansa de a pune capat unui ciclu istoric dezastruos.
Ocazia a fost ratata. Raspunderea e impartita de doi suspecti. Mai intii, UE care a comis
