Condamnarea oficială a comunismului în România, la 18 decembrie 2006, a rupt încă o dată societatea românească în două. Sursa: EVZ

De data aceasta, vidul creat va fi greu de umplut, pentru că taberele s-au încăierat fără să existe vreun stimul venind dintr-un punct precis. Acum, la aproape optsprezece ani de la căderea comunismului, ura e naturală şi orbirea deplină. De o parte se află cei pentru care comunismul a reprezentat cu adevărat o tragedie.

De cealaltă, dezorientaţii striviţi de ideologia de import bolşevică. Pentru ei, frica a devenit un modus vivendi. În rândul intelectualităţii, lucrurile se văd chiar mai bine, prin apariţia unei noi şi agresive generaţii mancurtizate. Spre deosebire de omologii lor maturi, la ei ideea de memorie e batjocorită cu cinism, iar realitatea tratată ca un puc la meciurile de hochei.

Nu mă miră că nu ştiu ce acritură resentimentară - fostă turnătoare în procesele studenţeşti din anii ’50, iar mai aproape de zilele noastre aliată a demagogiei asezonate cu bâte minereşti a lui Iliescu - şuieră neobosită printre dinţi, în loc să-şi molfăie în linişte brioşa: „Las’ că pică şi Băsescu ăsta!“. Cu instinctul cutrei ce şi-a înmuiat ciocul lacom în toate sosurile dubioase, supravieţuitoarea atâtor bătălii pentru ciolan şi osânză identifica precis originea pericolului care-o înspăimânta: destrămarea păienjenişului otrăvit şi a reţelei de complicităţi care au ruinat ţara.

Vrem, nu vrem, în clipa de faţă Traian Băsescu a preluat fanionul luptei anticomuniste. Personal, nu văd nicio contradicţie în acest lucru. Cine contestă dreptul lui Traian Băsescu de a condamna comunismul din România contestă şi dreptul românilor din 1989, dintre care mulţi membri de partid, de a rupe cu propriul trecut.

Culmea cinismului e că profitorii de primplan ai libertăţii de opinie sunt tocmai javre