Vă aduceţi aminte cohorta de oameni amărâţi care puneau bani la CEC ani de zile ca să îşi ia o Dacie? Erau două categorii, oameni economicoşi, care reuşeau să se înscrie cu toţi cei 70.000 jos, şi oameni mai de rangul doi, care nu reuşeau să pună decât vreo jumătate, dar de la jumătate în sus tot erai înscris pe lista de aşteptare. Părinţii mei au reuşit performanţa de rangul doi prin 1989, după o viaţă de muncă. Circula, de altfel, un banc sub socialism cu un accident pe autostradă în care erau implicaţi un român, un american, un neamţ şi un englez, care, după ce îşi făceau praf maşinile, se apucau de bocit. Ah, trebuie să muncesc doi ani să îmi iau una nouă, se tânguia americanul. Patru, bocea neamţul. Zece, ofta francezul. Of, de unde altă viaţă ca să mai strâng odată banii de o Dacie, plângea românul. La care toţi ceilalţi, uimiţi: Păi cine dracu’ te-a pus să-ţi iei o maşină aşa de scumpă?
Mai are rost să adaug că a venit inflaţia şi că toţi aceşti oameni s-au trezit că banii lor nu mai valorau la finalul lui 1990 mai nimic? Unii mai persistenţi s-au luptat cu statul ani de zile prin tribunale, încercând să dovedească faptul că statul, proprietar al CEC, are o răspundere pentru cum merge economia. Am auzit că ar fi câştigat până la urmă, dar nu cunosc pe nimeni care să-şi fi luat banii înapoi. Ai mei oricum nu se calificau, că nu depuseseră toţi banii. Şi la finalul acestui proces, care a durat toată tranziţia, rămăseseră foarte puţini oameni persistenţi, că, vorba aceea, a fost o tranziţie lungă, au avut tot timpul să moară, să plece sau să se lase păgubaşi. Şi statul a ieşit foarte bine doar trăgând de timp.
Am impresia că guvernul Tăriceanu se crede încă în tranziţie cu taxa lui de primă înmatriculare, şi iarăşi a uitat (i se întâmplă frecvent) că ţărişoara nu mai e a noastră să o mulgem cum ne vine, ci a Europei, unde mulgerea are loc după reguli s
