- Cultural - nr. 237 / 4 Decembrie, 2007 La 3 decembrie 1937, murea disperat, aruncandu-se in fata trenului, cel mai mare poet modern maghiar. Nu implinise inca nici varsta cristica, nu avea decat 32 de ani. Prin talentul sau urias, Attila József apartine intregii lumi. Poate, ceva mai mult decat altora, ne apartine si noua, romanilor. "Cumana era mama, iar tatal meu secui / Roman pe jumatate sau poate pe de-a-ntregul", scria in una dintre poeziile sale cele mai cunoscute, "La Dunare", cea care contine vizionarele versuri: "... in mine sunt de-a valma _ slavi, turci, romani, tatari - / in inima aceasta, trecutului datoare / cu-n viitor mai bland, contemporani maghiari !". In al sau curriculum vitae se poate citi: "M-am nascut in 1905 la Budapesta si sunt de confesiune greco-oriental. Tatal meu József Aron a emigrat cand aveam trei ani (...) O ajutam pe mama (o sarmana spalatoreasa, n.a.) cum puteam. Vindeam apa la Cinematograful "Lumea". Furam lemne si carbuni din gara Ferencváros ca sa avem cu ce aprinde focul. Faceam moristi de hartie si le vindeam, infipte cu un bold in varful unui betigas, copiilor mai cu dare de mana. Caram cosuri si pachete in hala pietei si cate si mai cate". Avea doar noua ani. La 17 ani a inceput sa scrie poezie. "Treceam drept un copil minune, dar nu eram decat un orfan", constata cu amaraciune. A devenit, firesc, un om de stanga si a fost prigonit de regimul fascistoid al Ungariei interbelice. A fost umilit, a suferit de foame, de frig si de lipsa de dragoste. Femeia care l-a inteles poate cel mai bine a fost ultima sa iubita, Florika Kozmutza, medicul psihiatru care l-a ingrijit, viitor stralucit profesor universitar si membru al Academiei Ungariei. Cu putin timp inainte de a se sinucide, Attila József a scris o poezie tulburatoare: Mi-e inventarul gata: "De la-nceput m-am bizuit pe mine _ / cand n-ai nimic, nu-l costa mult, vezi bine, /