Rareori putem vorbi fara umbra de exagerare, daca avem simpla sansa de a fi "prezenti" - inca nu se intrevede oferta vreunui turneu la Bucuresti -, despre o experienta teatrala cum se intampla cu acest Cehov montat de regizorul Andrei Serban. Si spun experienta pentru ca, in singularitatea ei, suntem cu totii participanti la (re)descoperirea unui intreg univers, interpreti, spectatori, personaje pozitionate la limita, "pe muchie de cutit", intr-un limbaj uzat prin proasta folosinta. Si inca, sub semnul comuniunii, al comunicarii directe, paradoxal, prin chiar insolitul perspectivei, radicalitatea privirii, dublata de polifonie, un cult al rigorilor expresive ce atinge pragul iluminarii. Comparatia cu Trilogia antica readuce in memorie evenimentul care, dupa 1990, anunta un nou inceput prea repede suspendat de rutina, intoarcerea la teatrul-teatru, intotdeauna mai-mult-decat-teatrul, altceva decat spectacolul de o seara trambitat de cativa mesageri ai efemerului, multiplicat in aceeasi maniera profitabila inflamatelor ierarhii ale clipei si jocurilor de culise pe gustul/masura protagonistilor experimentati. Ruptura survenita atunci a coincis poate deloc la voia intamplarii cu destinul nefericit al societatii romanesti, capotand in repetabil. Exceptiile nu discrediteaza regula. Unchiul Vania inseamna si o cezura in continuitatea consfintita prin strangerea randurilor, conform sloganului unitatii in diversitate, iata, atat de actuala, dar mai ales uimitoarea restituire a aproape-nespusului operei lui Cehov, perceputa contextual ca un "manifest implicit" in inspirata formulare de catre un exeget, trecut prin filtrul sensibilitatii traumatizate in cautarea propriei identitati, fara a-i destrama insa aura de mister. Inefabilul cehovian, pandit nu o data de edulcorarea sentimentala devenita in timp un fel de a doua natura, sablon al perceptiei generaliza(n)te. Ici, colo, ca