As putea acum sa ma asez binisor si sa va insir verzi si uscate despre cel de-al doilea roman al lui Bogdan Popescu (Cine adoarme ultimul, Polirom, 2007). Sau, mai bine zis, sa va povestesc, pentru inceput, ce se intampla in carte, cine e bun si cine e rau, cine moare, cine pe cine iubeste – in orice proza cu pretentii romanesti cineva trebuie sa moara si altcineva sa se indragosteasca – si cine merge, in cele din urma, la culcare.
Realismul magic e o reteta veche si epuizata. Pentru a scoate, dintr-o asemenea reteta, ceva digerabil trebuie sa fii un prozator al naibii de atent, de tenace si de ambitios/sinucigas/talentat.E uimitor ca, la 40 de ani dupa Un veac de singuratate, apar autori care se simt la ei acasa intre limitele canonice ale realismului magic. Exemplu: Bogdan Popescu si cel de-al doilea roman al sau, Cine adoarme ultimul. Un roman bogat si ametitor, neaos si hazliu, o gazeta de perete populata cu tarani poznasi si intelectuali fuduli, cu demoni si draci impielitati. Lucrurile se petrec, de la un capat la altul, aiurea pentru ca ele sunt deformate de visul unei fapturi ciudate, numita Cel ce Doarme – un soi de zeitate onirica a romanului.
Reflexe critice si indosarieri
As putea, prin urmare, sa va explic despre ce e vorba in romanul lui Bogdan Popescu – sau, mai bine zis, in Satul cu sfinti, un fel de Macondo plasat in Campia Dunarii (referire facila, cu care vor arunca toti criticii) –, sa numar personajele, dintre care sa delimitez doua figuri centrale (un profesor suplinitor de tara si un pusti care, peste ani, se intoarce intr-o vacanta, dupa primul an de studentie, la el in sat), apoi sa numar si sa indosariez firele narative principale, secundare si tertiare, cu ciorchinele de personaje secundare, tertiare, episodice si decorative agatate de ele.
Ar fi insa extrem de complicat. si inutil, pentru ca o
