Acesta nu este un articol, ci mai degraba o insiruire de fragmente de viata si de reflectii pe care doresc sa le impartasesc cu dumneavoastra. Nu este vorba doar de o terapie, ci si de o dorinta: aceea de a cauta solutii etice la anomia in care traim. Cred ca ne este clar: nu doar concetatenii fara prea mult acces la o voce publica nu mai inteleg pe ce lume traiesc, ci si noi, cei care avem ceva microfoane, ecrane, ziare sau site-uri la dispozitie. Am crescut o lume irationala in care zgomotul, urletul si metafora tin loc de argumente pertinente, de dialog civilizat si respectuos. Politicienii urla, ziaristii racnesc, intelectualii publici metaforizeaza pasional, indragostiti sau dezamagiti, urand sau adorand oameni politici, forumistii injura ca la usa cortului, pe mai toata lumea, fie din sinceritate infantila, fie la comanda. Cei care nu sunt inauntru (strainii sau chiar romanii care lipsesc mai mult din tara) ajung sa ne perceapa exact asa cum percepem noi o cearta intre bulibasi: poate ca ei discuta cu sens, in felul lor, dar ceea ce percepe o fiinta rationala, straina de mediu este o anomie pura. In acest sens, nu inteleg de ce nu avem mult mai multa empatie fata de comunitatile roma traditionale. Daca i-am privi mai indeaproape, ne-am vedea in oglinda. Diferenta este doar aceea ca suntem imbracati oraseneste. Cei public tacuti incearca si ei sa aleaga intre Elodia, derby-uri de vandali pe stadioane, telenovela eventual autohtona, certurile Andreea Marin-Mihaela Radulescu, suturile in fund la emisiunile Tradati in dragoste, furiile talk-show-istilor si artagul bascalios al comentariilor politice. Unii dintre ei rup tacerea, merg la televizor sa isi toarne soacra, nevasta, sotul, bunica, vecina, privind la camera si intonand in stilul familiar al politicianului belicos vadimisto-becalist: "Am venit aici sa ma vada o tara intreaga!". Deocamdata, avem un rezultat