- Cultural - nr. 237 / 4 Decembrie, 2007 Ochean intors
"AL MEU PRIVIT DE AL SAU" Nichita Stanescu era un mare portretist. Stapanea linia si avea o extraordinara putere de a citi dintr-o privire chipuri si a le povesti in linii. Cativa au avut privilegiul de a-i fi fost "modele". Printre acestia, m-am numarat si eu. Era intr-un sfarsit de toamna in 1979. L-am cautat acasa, in Bucuresti, in Piata Amzei, in blocul care avea de straja in curtea interioara "plopul Gica", botezat asa de Nichita. In toiul discutiilor noastre s-a oprit brusc, spunandu-mi, in stilul lui, sacadat: "Ba-tra-ne, se-meni cu Ho-ria"! Iar aceasta asemanare ("curbura nasului, privirea, expresia fetei") l-a facut sa nu-si poata reprima dorinta de a da contur acestei iluzii. In fata lui se afla un "lup tanar", in fizionomia caruia poetul descoperea reverberatia istoriei. Important era… modelul modelului: Horia. Al carui portret il avea el, numismatul, nu doar pe niste monede, ci si in inima sa. Nici n-am apucat sa ma dezmeticesc si "noul Horia" era gata. In cateva minute. Aproape ca n-a ridicat penita de pe hartie. Hartie care avea pe verso un poem de-al meu, "Mineralia". In locul semnaturii, Nichita a "semnat" cu litere caligrafice: "Al meu privit de al sau". Un alt fel de autoportret, as indrazni sa zic. Era incantat de "opera" sa, de "cum i-am iesit". Si, ca de obicei, poetul mi-a daruit portretul, pe mine, mie redandu-ma. NICOLAE BACIUT Ferestre ACORDURI DE IARNA Ma ingrop incet in omat ca intr-un giulgiu,
constientizand prematur starea de camuflare
in decorul unei apocalipse albe.
Ma integrez in vid ca intr-un clan,
dobandindu-mi nemurirea biologica
prin schimbarea starii de agregare.
Turturii incep sa atarne in palatu-mi de clestar,
unde am sechestrat-o pe Craiasa Zapezii,
strig dupa Mos Craciun, insa el s-a strecurat
subt
