Familia Cotea este cea mai numeroasă din tot Teatrul Naţional. Nu este una de actori, cum s-ar crede la prima vedere, ci de talentaţi meseriaşi care asigură bunul mers al vieţii artistice: nea Săndel încalţă personal toţi eroii pieselor, fie ei cu platfus sau nu, ginerele execută meseria de maşinist, iar soţia sa şi cele două fiice, cabiniere de încredere, îmbracă şi dezbracă, în fracţiuni de secundă şi fără drept de apel, cei mai mari actori craioveni.Pe nea Săndel Cotea l-am găsit în atelierul de la subsolul teatrului: două încăperi, aparent spaţioase, dar ticsite până la tavan de arsenalul meseriei. Vrafuri de ghete, cizme cusute cu fir aurit, sandale, papuci, conduri de prinţesă, cizme de muşchetari, poante, demipoante, catarame, calapoade de lemn, polizoare, raşpeluri, cuţite de şnit, „clopştainuri“, bucăţi de piele, tipare de carton, suluri de piele şi pânză, borcănaşe cu adezivi, creme şi vopsele, papiote şi alte mii de obiecte numai de el ştiute şi cunoscute acopereau fiecare centimetru de podea, de perete, de raft sau masă. Iar în mijlocul acestei harababuri, mirosind înţepător a piele şi lipici, aşezat pe un scăunel ros de ani, nea Săndel era imaginea vie a cizmarului absolut. Cu mâinile înnegrite, bătătorite şi crăpate de lucrul îndelungat, cizmarul era absorbit cu totul de obiectul din faţa sa: o bucată gingaşă de saten imaculat, care, între degetele aspre, părea să-şi găsească inevitabil sfârşitul. Nici nu a clipit la zgomotul musafirului. Şi-a văzut mai departe de treabă, atent, meşterind cu ac şi aţă materialul fragil. Abia când a terminat şi-a ridicat ochelarii de pe nas şi, aşezând lucruşorul executat fără greşeală pe marginea cea mai curată a mesei, şi-a luat în seamă oaspetele: „Astea sunt nişte poante. Ştiţi, le încalţă balerinele să danseze pe vârfuri... Le lucrez pentru Teatrul Liric, pentru că cizmarul lor nu ştie să facă aşa ceva“. A su