De cate ori imi vine sa scriu despre PSD, simt un bobarnac si o voce ma intreaba de ce-mi bat capul. Nu mai pot de dorul lor? Mai pot, fireste, dar nu poti sa stai fara sa nu remarci cat de adevarata este stampila pusa pe acest partid, de continuator al PCR, cu toate ca si in restul formatiunilor si-au gasit culcus fostii activisti.
Desi, paradoxal, in Partidul Comunist Roman nu indraznea nimeni sa carteasca, pentru ca altfel, "tusa" scria pe el, in varianta cea mai buna. Iar in PSD, mai nou bazaie toti, si o singura directiva se repeta periodic: de-acum nu mai face nimeni declaratii, ca altfel punem in pericol unitatea de monolit.
Si in democratia imposibil de gestionat, apare mereu, ca solutie salvatoare, Ion Iliescu. Ca tocmai aici e dovada: numai "batranul edec" a fost in stare sa tina PSD strans unit, iar regula de aur a politicii e ca rufele se spala inauntru, nu la televizor.
Si alte formatiuni politice incearca sa o respecte, dar asta dupa ce au trecut prin framantari, schimbari de garnituri, intineriri, reforme. PSD nu e insa in stare sa se scuture de puroaie si sa instaureze disciplina de partid intr-o lume fara Ion Iliescu.
Nu-si poate permite sa piarda atata amar de electorat si nu are curajul sa inceapa sa recladeasca, structural si doctrinar, stanga romaneasca, fara grupurile adapostite sub batrana manta atata amar de mandate, ajunse la averi care in nici un caz nu pot convinge bazinul electoral clasic de sinceritatea demersului lor politic.
Pentru ca, in calitate de beneficiari, de la niveluri mari sau mici, ai vechiului regim, oamenii acestia sunt obisnuiti sa-si doreasca mult, dintr-o data, si perspectiva unei constructii ingrasari electorale care ar dura inca vreo doua mandate de opozitie nu este cea mai fericita solutie.
Si, ca directia partidului sa fie cat mai greu de depista
