De mai bine de 30 de ani, de când fac sondaje de opinie, am auzit orice vă puteţi imagina despre ele. Au fost ani în care am efectuat sau am analizat un sondaj la trei-patru zile. Şi am înţeles relativ bine ce înseamnă probabilitate şi margine de eroare. Faci 100 de sondaje şi ai PD pe primul loc şi PSD pe al doilea în 95 dintre ele, iar în 5 PSD este pe primul loc, iar PD este pe al doilea. În ciuda simţului comun, aceste rezultate arată că toate cele o sută de sondaje au fost efectuate corect. Aşa este legea statistică.
Sondajele sunt o fotografie statistică a situaţiei trecute. Când publici rezultatele unui sondaj de opinie, realitatea deja s-a modificat. Ca să faci un sondaj bun în teren îţi trebuie experienţă, cunoaşterea legilor statistice şi o organizare militară a peste 200 de persoane de pe tot cuprinsul ţării. Oricât de mari ar fi aceste resurse materiale şi financiare, rezultatul este acelaşi: când îi prezinţi rezultatele beneficiarului, ele sunt deja depăşite de evoluţia realităţii.
Ca să compensezi faptul că realitatea se mişcă mai repede decât capacitatea ta de a o măsura, faci prognoze. Sondajele nu sunt prognoze. Sondajul este o fotografie a situaţiei trecute. Prognoza este un model matematic aplicat unei realităţi trecute. Sondajul naţional de opinie politică se aplică populaţiei cu drept de vot, peste 18 milioane de persoane. Dar oricine ştie că nu toţi cei 18 milioane se prezintă la vot. La vot se prezintă numai o parte dintre aceştia. Cum estimezi câţi şi, mai ales, cine se prezintă la vot? Nu poţi estima pe baza declaraţiilor pentru că, din motive pe care un sociolog obişnuit nu le cunoaşte, populaţia care răspunde la chestionare înclină să supraliciteze propria prezentare la vot. Poate că psihanaliştii sau antropologii au o explicaţie a acestui fenomen, dar eu nu am aflat-o încă.
Dacă prezenţa la vot nu se poate estima pe baza d
