- Editorial - nr. 239 / 6 Decembrie, 2007 Aparent, mai fastuoasa ca altadata, in ciuda abundentei de veselie, Ziua Nationala, cu toate manifestarile ei sarbatoresti de pretutindeni, a scos la iveala si cealalta fateta a Romaniei, cea a tristetii sale profunde. Pe intreg procesul desfasurarii ei, in tara, cat si in strainatate, s-a putut usor vedea ca, in timp ce cu un ochi radea, cu celalalt plangea. Bucuria a fost desigur nota dominanta si ea a venit, mai mult decat din prezent, din adancul istoriei, de la stramosii nostri care, iata, in ciuda tuturor vicisitudinilor, ne-au lasat o tara, daca nu pe de-a-ntregul rotunda, cel putin mare si frumoasa, cum nu prea se intalneste prin vecinatate. Alaturi de ea, si-a facut loc in inima romanilor, ca din zidul plangerii, izvorul lacrimilor si durerii, ce poarta pe aripile valurilor sale tristetea crescanda a unui neam saracit si obidit, instrainat si imputinat nu de catre vrajmasi straini, ci chiar de catre ai sai. Celalalt ochi al Romaniei a plans si continua sa planga neincetat pentru halul de degradare economica, politica si morala in care a ajuns astazi tara, pentru viata ei de lumea a treia, intr-o zodie a abundentei si bunastarii. El plange pentru milioanele de fii si fiice, plecati in mod fortat pe alte meleaguri, obligati sa stea departe de ai lor, dar si de patria mama, indurand instrainarea ca pe o pedeapsa suprema, pentru vina de a se fi nascut intr-o tara in care conducatorii sai n-au fost capabili, dupa atatia ani de libertate, sa gaseasca resursele necesare pentru a le asigura, lor si familiilor lor, minimul existential. Iscand penibilul razboi, ce tine de atatia ani, al romanilor contra Romaniei, cel putin 3-4 milioane de cetateni, care la recensamantul din 1990 au raspuns prezent, au fost obligati sa ia drumul pribegiei. Desi, har Domnului, tara noastra se numara printre cele mai spatioase din Europa, granit