Bunicul avea suflet de poet. In junie, inainte de razboiul al doilea, scrisese si niste texte de muzica usoara, colaborase cu Ionel Fernic. De cind il stiu, mult dinainte, de fapt, si pina la sfirsit, la optzeci de ani, a tot scris versuri – „cronici rimate“ le spunea el. Avea caiete intregi pe care, dupa moartea lui, bunica le-a pastrat, cit a mai trait, cu sfintenie; probabil ca le mai are si mama. Bunicul isi citea uneori versurile amicilor cu care juca saptaminale, interminabile partide de remi „pe etalate“.

Ni le citea si noua la aniversari, la finalul ritualic al meselor familiale, intre dulciuri si cafea. Bunicul scria lung si cind citea se ridica in picioare, isi traia momentul. Bunica il asculta extaziata, mama – cu duiosie critica, tata se foia nervos-intolerant si eu il imitam. Ba chiar, imberb ingimfat si prost, incercam sa-l convertesc la „arta adevarata“. Nu se lasa: zeul lui era unul si de neclintit: Topirceanu. Eu juram pe Nichita si pe Sorescu. Nu ne intelegeam. Ne certam. Ne impacam. Continuam sa jucam table si sah.

Oricum, spre lauda lui, bunicul nu si-a dorit sa publice. Sau, daca si-a dorit, si mai spre lauda lui, n-a incercat. Se multumea sa-si umple caietele lui dictando de cincizeci de file si sa citeasca prietenilor si familiei, atit. E drept ca nici nu prea avea alte posibilitati. Cine stie, acum poate si-ar fi postat productiile pe blog.

Intotdeauna m-a descumpanit „artistul amator“. „Eu pictez asa, pentru placerea mea“. Si-apoi, pac!, se inscrie in Asociatia artistilor plastici amatori, urmeaza o expozitie, inca una si inca una... Inteleg perfect si respect nevoia unora de a practica o arta, oricare. Stiu oameni care fac muzica de camera, studiaza, repeta regulat. Dar nu dau concerte. Cinta, intr-adevar, numai pentru placerea lor. Ce nu inteleg este cum rimeaza „pentru placerea mea“ cu exhibarea: in cazul a