A mai trecut un 1 Decembrie. Nimic nu s-a schimbat. A, ba da, bucurestenii au cel mai mare brad de Craciun din Europa. Mare realizare. Cu toate becurile folosite la decorarea bradului ar fi fost iluminate, cu siguranta, vreo trei sate aflate in bezna, din „grija“ autoritatilor. Pentru unele locuri din aceasta tara, nu s-a schimbat nimic de la 1918 incoace: ziua nationala se serbeaza tot la luminare.
Mi-a fost groaza sa deschid televizorul. Am facut-o, pina la urma. Am dat – inevitabil – peste Mihai Viteazul, regia Sergiu Nicolaescu. Am dat peste parade militare, sarmalute, caltabosi, vin, fripturi, politicieni, romanii din Spania si din Italia si, in general, peste defilarea prin fata camerelor de luat vederi a unor istorioare personale lacrimogene si emotionante care, laolalta, ar trebui sa ma faca sa ma simt mindru ca sint roman. Problema e ca indivizii astia buni la suflet, altruisti, marinimosi, curajosi, demni, s.a.m.d. nu apar la televizor decit o data pe an, de 1 Decembrie, atunci cind sint vinati cu asiduitate de media, pina in cele mai ascunse colturi ale Romaniei.
In restul de 364 de zile ale anului, avem parte de toti ceilalti, mult mai la vedere, mult mai mediatizati si... mult mai multi – incepind cu Stirile de la ora 5, trecind prin infractorii exportati in Europa si terminind cu jenanta noastra clasa politica.
Daca la televizor, o zi pe an, ii vezi pe cei mai buni dintre romani, pe strada nici macar aceasta zi nu te scuteste de intilnirea cu apucaturile negative ale natiei. Am iesit pe seara, dupa focurile de artificii, sperind ca multimea s-a risipit prin baruri si pe la case. Aiurea. Am vazut indivizi care urinau in plina strada, am vazut tineri urlind nu de bucuria zilei nationale, ci dintr-un soi de sentiment animalic ca, na, uite, acuma am venit noi si noi sintem stapinii centrului; am vazut betie cit cuprinde, a
