„Dansul nu este o arta […] pentru ca el este semnul posibilitatii artei, a uneia gravate pe corp.“

Alain Badiou, La danse comme métaphore de la pensée

„Imaginea – inteleasa drept ceea ce se arata din opera – este

tentativa paradoxala de a capta ceea ce este mai efemer […]. A experimenta arta inseamna a lua la cunostinta atit procesul ei de imanenta, cit si fixarea ei in clipa. Dansul trebuie gindit ca imagine, ca durata a efemerului“.

Theodor Adorno, Teoria estetica

Fragmentele de mai sus sugereaza starea dansului contemporan din Romania, aflat intr-un delir al schimbarii sale la fata. Se afla suprimat intr-un soi de isihie care sa-i dea limpezime si sa-i defineasca patologia. Cred ca am ajuns la stadiul in care dansul, ca semn lingvistic, nu mai are acelasi referent pe care il avea pina acum. Asteptarile noastre sint tradate de o denotatie cu o referentialitate debila momentan. Cred ca asistam la nasterea unei alte arte care-si are radacinile in dans. De ce sa ne mai chinuim sa indesam in sacosa de caractere a dansului elemente care nu au legatura formala cu acesta? De ce sa nu ne bucuram ca sintem pe cale de a vedea cu ochii nostri cum o noua arta ia nastere? Aceasta nastere este cel mai probabil revansa pe care si-o cere filozofia devenita tema/subiect/interes/scop in majoritatea spectacolelor. Miscarea este captiva gindului, iar motricitatea este chiar dinamica nevazuta a conceptelor.

Asa vom intelege si de ce se contureaza un context de tip avangardist.

O astfel de ipoteza trimite la ideea de gestatie, de nastere a unui alt mijloc artistic de exprimare. Cred ca acest tip de arta care se naste acum trebuie sa se autonomizeze si sa-si caute vocatia in explorarea a ceea ce ii apartine cu adevarat. Cred ca trebuie sa-si asume interpelarea publicului, spiritul noutatii sale si al radicalitatii pe care o