Procesele si fenomenele de natura economica, politica si sociala care au avut loc in Europa dar si in alte parti ale lumii la sfarsitul veacului XIX si inceputul celui urmator in perimetrul de organizare si desfasurare a activitatilor prestate de muncitorimea integrata in industrie, manufacturi, ateliere mestesugaresti si in alte zone ale productiei, nu au ocolit nici Romania. Statul roman a intreprins masuri salutare de incurajare a industriei nationale in anii 1887 si 1912, prin acordarea unor legi corespunzatoare. Erau evidente facilitatile care permiteau initiativele si declansarea unor energii private, blocate pana nu demult in ermetismul unui sistem feudal vetust, care impiedica relatia esentiala a economiei de piata, cea dintre munca si capital.
Este adevarat ca, la noi, procesul de industrializare a fost lent, dar s-a dovedit ascendent intr-un lung interval de timp: 1831 – 1914. Legislatia favorabila deschiderii unor noi orizonturi economiei capitaliste consta intr-un ansamblu de masuri incurajatoare pentru cei dispusi sa investeasca in afaceri profitabile, in conditiile in care avantajele erau certe, predominante persoanelor ce se angajau sa infiinteze fabrici: scutirea de impozite se aplica acestor intreprinderi, atat materiile prime cat si utilajele cumparate din strainatate beneficiau de scutirea taxelor vamale, iar produsele finite aveau un regim privilegiat de circulatie pe calea ferata, cu scutiri ale cheltuielilor de transport. Noile stabilimente industriale isi puteau desfasura activitatile si cu mana de lucru din strainatate, dar proprietarii urmau sa-si asume obligatii ferme cu privire la forta de munca autohtona, anume ca dupa cinci ani, doua treimi din numarul muncitorilor sa fie romani.
Relatia dintre munca si capital a generat, firesc, contradictii, conflicte si convulsii sociale, dealtfel ca peste tot in lume, unde,