Se vede un fir testamentar, cu tonalităţile specifice, în ultimele cărţi ale lui Octavian Paler: de la Deşertul pentru totdeauna (2001) la Autoportret într-o oglindă spartă (2004) şi de la Convorbirile apărute curând după dispariţia scriitorului la recentele Calomnii mitologice. Autorul nu s-a ferit, în general, să se distribuie în eseurile sale romaneşti ca personaj; şi inclusiv operele structurate parabolic integrează dubii şi dileme personale, tensiunile moral-existenţiale ale eului luat sub observaţie. O caracteristică a literaturii lui Octavian Paler îmi pare tocmai asumarea, pe cont propriu, a unor probleme care îi angajează pe mulţi: în cercuri concentrice, intelectualitatea, comunitatea, naţionalitatea, umanitatea largă. De multe ori singur, însingurat printr-o funciară retractilitate, scriitorul nu este niciodată izolat. Abordând teme esenţiale, atât în interiorul unui context socio-istoric opresiv, cât şi în afara lui, analizându-le cu o gravitate specifică, el devine, nolens-volens, parte integrantă a discuţiei şi reflecţiei publice. Nici în sfera mitologiilor, oricât de "subiective", nici în cea a literaturii de investigaţie a raporturilor omului cu Istoria, nu mai poţi pătrunde şi avansa fără să te opreşti (şi) la cărţile lui Octavian Paler, să le citeşti cu atenţie şi să meditezi pe marginea lor.

Dincolo însă de această suprapunere între public şi privat, general şi individual, volumele din urmă fac corp comun şi configurează o etapă distinctă - ultima - în creaţia lui Paler. Ele se înscriu în genul confesiv şi derulează sub ochii cititorului traseul vieţii scriitorului, punctat de momente decisive şi scăldat într-o lumină nostalgică. Autorul e personaj nu doar în măsura participaţiei sale la ecuaţia generală ori românească a fiinţei. El este acum protagonist şi la propriu, fie copilul din Lisa, care merge cu vacile Mali şi Cioanta la păscut,