Am citit şi eu, ca mulţi alţii, la vremea respectivă, în 1977, la prima ediţie, Timpul trăirii, timpul mărturisirii: jurnal parizian al lui Eugen Simion. Cartea m-a fascinat - ţin bine minte - atunci, prin mulţimea de teme, ipostaze, aspecte privind viaţa culturală, literară în primul rând, dar şi politică, ideologică, filozofică etc., nu în ultimul rând prin calitatea cu totul excepţională a stilului. Nu erau toate, cu totul inedite pentru mine. Mă informam cum puteam, prin canalele care ne puteau sta la îndemână: posturi de radio, câte o revistă rătăcită, câte o carte, ajunsă la noi prin cine ştie ce mijloace şi dată, apoi, din mână în mână. Se realizaseră, în fine, atunci, în mare parte, traducerile din seria noii retorici, de la Editura Univers de sub conducerea lui Romul Munteanu. Aveam, cu toate acestea, o imagine fracturată, lipsită de coerenţă a Occidentului. Cu totul nou şi fascinant era altceva. întâi faptul că, pentru prima oară, mi se revela o viziune integratoare, organic gândită şi excelent pusă pe hârtie, a vieţii şi mentalităţilor occidentale, franceze cu precădere. în al doilea rând, întâlneam o carte scrisă la faţa locului de un contemporan de-al nostru, trăitor, până a ajunge lector de limba şi cultura română la Sorbona, printre noi, colegi sau foşti studentţi de-ai săi. El însuşi lua contact cu un Paris cunoscut pe cale livrescă, deci, oricum, aproximativ şi intuitiv. Prin jurnalul său, Eugen Simion era, pe de altă parte, un intelectual din Est, condiţionat de un regim politic care încerca - se va vedea că numai pentru scurtă vreme - o sfioasă spărtură în ermetismul şi anchilozele sale.
Spuneam că ceea ce impresionează mai mult în Jurnalul parizian, ajuns acum la a V-a ediţie (Timpul trăirii, timpul mărturisirii: jurnal parizian, text integral, prefaţă de Antonio Patraş, Editura Corint, Bucureşti, 2006), este numărul inepuizabil d
