In Bucurestiul anului 1771 un radvan ponosit hurducaia pe pavelele inecate in noroi ale Ulitei celei Mari din dosul Curtii Domnesti (strada Lipscani). Era un inceput de toamna rece, neprimitor, care adesea prevestea foamete. Caii lasau in urma lor siruri de case murdare si cete de oameni pestriti, acei jucatori infocati ai negotului vremelnic asa cum dicteaza imprejurarile.
Peisajul acesta straniu nu intuneca speranta batranului profesor Kiril Lavriotis, care se indrepta spre cateva ore particulare de greaca si "franceste", la boierii Deleanu. Odraslele acestora erau mai bine crescute - asa auzise -, caci in general, "fiii de boieri erau foarte nedisciplinati si obraznici". Se afla de ani buni in orasul asta plictisitor, capitala a Valahiei. A fost pe rand "fie secretar, fie profesor de limbi straine". De ceva vreme isi mai luase ca slujba si pe aceea de dascal "la o biserica, pentru a-si asigura intretinerea. Salariul unui profesor particular era insuficient pentru un intelectual care trebuia sa-si cumpere carti si sa lucreze in liniste".
De cateva clipe urca pe Podul de Pamant (artera care, incepand cu 1878, s-a numit Calea Grivitei), trecuse de balta Cismigiului si se indrepta spre mahalaua de margine numita si Elefterie. Orice ar face, aici in Valahia, cu munca sa de intelectual, Kiril a tras concluzia: "Leafa mica dar efortul mare!"...
Ne aflam in acelasi Bucuresti, dar in dupa-amiaza zilei de 30 decembrie 1947. Un barbat intre doua varste privea prin geamul aburit de ninsoare al unei cafenele de mahala, catre grupurile de oameni cu pancarde si lozinci care mergeau la prima manifestare de adeziune fata de tanara Republica. Avea pe masa o cartulie invechita, cu litere din vechiul alfabet al veacului al XVIIII-lea. A citit in dese randuri pasaje din jurnalul strabunicului sau. In anii de liceu l-a luat in zeflemea, in studentie l-a desconsiderat
