De fiecare dată cînd deschid un volum de corespondenţă, mă încearcă gustul resemnării: sunt silit să admir o artă a cuvîntului de care ştiu prea bine că epoca actuală nu mai e capabilă. Trăim într-o lume în care scrisorile sînt pe cale de dispariţie. Şi odată cu stingerea genului epistolar pierdem o dimensiune esenţială a literaturii propriu-zise. Ceva dispare definitiv, iar fenomenul e cu atît mai ireversibil cu cît noi ne prefacem că nimic nu s-a schimbat. Continuăm să scriem epistole, să ne trimitem misive şi să publicăm volume de corespondenţă, dar bănuim cu toţii că zbaterea se petrece doar la suprafaţă. Pe dinăuntru am pierdut demult aptitudinea psihologică a genului epistolar.

Nu ne mai arde de aşa ceva şi nici nu mai găsim vreun folos în contemplarea estetică a unor mesaje cărora astăzi le pretindem un singur lucru: transmitere rapidă de informaţii utile. Restul ţine de dantelăria vetustă a unei epoci cînd oamenii aveau timp să scrie. Acum nu mai au timp, şi de aceea nici de scrisori nu le mai pasă. Schimbarea aceasta e radicală şi ireversibilă, în ciuda stăruinţei cu care ne repetăm că e-mailul a păstrat intactă esenţa schimbului epistolar. În realitate, nu l-a păstrat deloc, ci a dat naştere unei noi forme de comunicare, dar una care nu mai este epistolară. Vremea scrisorilor a murit, a sosit timpul mesajelor electronice.

De lucrurile acestea nu-ţi dai seama decît atunci cînd ai posibilitatea de a compara modul cum oamenii scriau epistole în urmă cu cîteva decenii şi modul cum am ajuns să le scriem noi astăzi. Iar schimbul de scrisori dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger are efectul unei lecţii de umilinţă. Realizezi brusc că nu doar crusta estetică a scrisului ni s-a modificat, dar şi substanţa omenească pe care o punem în pagini. În comparaţie cu cei doi protagonişti, noi avem ceva din uscăciunea pragmatică a fantoşelor convenţionale. @N_