Intre timp, cantase mereu prin tot felul de coruri sindicale, formatii de amatori, dar si de profesionisti, ba, o vara intreaga, nimerise si la un camin cultural din Bucovina, care avea un cor centenar renumit, unde el hotarase sa ramana, fiindca ii placuse aerul locului si cantul unei mierle in frunzisul teiului sub care se oprise intr-o dimineata sa-si aprinda o tigara.

Dar se intorsese acasa. Trecusera anii. Zece? Douazeci? Poate chiar o suta? Naiba stie! Fusese inalt, sprinten. Acum era peste masura de gros. Nu gras, nu greoi. Mult mai incet in miscari. Un fel de panda retinuta? Iesea pe strada in fiecare zi, pe orice vreme, ploaie, ninsoare, vifor, canicula. Niciodata fara costum, culori inchise, cravata, palarie, haina teapana, cusuta cu multa panza tare, bine calcata, pantaloni la fel, vesta. Iarna, guler de blana, caciula de miel negru. Calca atent, indesat, dar fara ezitare, parea ca se sprijina, ciudat, mai ales in calcaie, pieptul scos in afara, capul nu atat plecat pe spate, cat fata indepartata piezis in sus, in bataia luminii nevazute. Pe unde umblase, auzise nenumarate povesti. El insusi traise destule. Din cand in cand se oprea si murmura grabit, ca si cum ar fi insirat matanii printre degete, cuvinte nedeslusite. Alteori, se oprea la marginea orasului, intr-un crang de arini pe unde curgea o apa nici lenesa, nici repede, nici adanca, nici scazuta. Acolo el rupea crengi de arin si smulgea tufe de menta si pelin pe care le calca in picioare fara graba si furie, ba chiar cu o anume blandete, se lasa apoi in patru labe deasupra gramezii de frunze si buruiana zemuita, adulmeca si maraia si deodata se pornea pe un muget profund care se pierdea treptat si in cele din urma melodios deasupra apei. Purta, numai subsuoara, bratul oarecum impletit pe el, un baston scurt cu maner de alama si varf de nichel. Cand isi scotea palaria sau caciula se putea