Un port la mare a fost dorinta vie a multora in veacul al XIX-lea. A lui Carol I in orice caz. In 1867, domnitorul voia sa-l intemeieze in Jibrieni, la nord de Valcov, sudul Basarabiei, pe atunci in componenta Romaniei.
O intentie nerealizata in primul rand pentru ca zona n-a mai fost a romanilor dupa 1878, cand sudul Basarabiei a redevenit al Rusiei.
Romanii reiau insa in stapanirea lor Dobrogea si... Constanta. Constanta nu era la 1878 decat o asezare cu o populatie, potrivit baronului Wilhelm d'Haggeuer, de circa 400 de suflete, din etniile cele mai diverse: greci, evrei, armeni, tatari, turci, cativa bulgari si romani. Spre 1900, populatia ajunge la 12.725, in 1905 la 15.777 (romanii: 58% din total), iar in urmatorii zece ani se dubleaza, urcand la 33.918, din care 21.971, adica 65%, erau romani (cei mai multi - ardeleni), dupa calculele istoricului Paul Dominte. Tot spre 1900, grecii erau 3.300 si dominau navigatia si negustoria. Erau urmati de turco-tatari, circa 1.200 in aceeasi vreme, bulgari, circa 1.100, evrei, circa 900, armeni, circa 650, germani, 500, tigani, dar si de italieni, francezi, englezi... permanent sau sezonier. Constanta nu depasea Braila (21.764 de locuitori in 1912), nici Galatiul (71.719 in acelasi an), punctul ei de plecare fiind cu totul altul. Dezvoltarea orasului a fost spectaculoasa dupa inceperea lucrarilor la podul de peste Dunare si a constructiilor portuare. Atunci a cunoscut Constanta cel mai mare "val emigrationist" din epoca (Mariana Cojoc).
Drumul cel mai scurt dintre Bucuresti si mare peste Dunare trecea prin Constanta. In 1890, era data in folosinta linia ferata Bucuresti-Fetesti, iar in 1895 - podul de la Cernavoda. Dupa calculele lui Apostol D. Culea, statul roman a investit pentru portul Constanta, numai intre 1895 si 1916, suma de 69 de milioane de lei aur.
Noul port deschide Romania spre lu
