- Diverse - nr. 240 / 7 Decembrie, 2007 Destinul, in acceptiunea lui Constantin Coroiu, Dumnezeu este convingerea noastra face ce trebuie, mai presus de frustrarile, invectivele, ingratitudinile si impietatile fatise ori disimulate. Adica (isi) alege si pecetluieste cu semnul marilor vocatii marturisitorii:"spunandu-le, cu graiul si sufletul plin si greu si curat, ca spicul si ca dorul si ca durerea, taranului roman", ce trebuie sa faca pentru ca Neamul sa nu fie pus la indexul uitarii, pangarit, abandonat, negociat si jertfit de o confuza si contrafacuta istorie (…) Eroului, dar si Arhiereului Dumnezeu (pentru unii, Destinul) le confera totdeauna o maretie anume _ tocmai pentru ca doar ei raman, pana la capatul vremii, fideli si isi descopera rostul in "tainicile adancuri ale propriului popor". Asadar, limbajul faptelor este, pe cale de consecinta, cazierul (i)moral al oricarei constiinte; de aici se naste personalitatea (citeste: nobletea, demnitatea, blandetea, impacarea, cu care cineva _ in speta Arhiereul _ refuza, lectie de mare onoare, deplina asumare si nedisimulata smerenie: "sa se preteze la trucuri sofistice"). Fara Arhiereu, dar, riscam sa ne risipim in lume, sa smintim lumea, uitand de Dumnezeu; ne risipim si ne smintim in multiplu (si multiple, in fals, in contrafacut), uitand de Unul din Sfanta Treime; ne risipim in pseudo-estetic, in timp si geografii, in amagire si biografii, uitand de preafrumosul, de nemarginirea, de preaplinul si vesnicia iubirii Tatalui. Tocmai, pentru ca, sa-l parafrazam pe Mircea Platon, credinta nu poate fi deturnata (transformata, deformata) nici intr-o disciplina a mantuirii; nu se confunda nici cu Muzeul Satului, nici cu Academia; nu este nici un serviciu prestator de asistenta sociala (numai), nici politie morala, nici chiar club isihast. Ci, sub autoritatea si cu binecuvantarea Arhiereului, actul credintei este viu, altf