Ştim, încă din primele pagini ale Genezei, că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea lui, că l-a făcut gol, adică fără haine, împăcat cu sine şi cu luxuria paradiziacă şi, mai ales, l-a făcut incapabil să perceapă acel tip de alteritate în măsură să-i ofenseze intimitatea şi să-i impună vreo normă de convieţuire, fie şi de convieţuire cu el însuşi. Singura interdicţie era aceea cu fructul, cu fructul oprit, cu fructul cunoaşterii.

Încălcarea acestui embargou pomicol, dacă îi putem spune aşa, a însemnat, înainte de toate, înainte de cearta divină, înainte de izgonire, înainte de dramatica aruncare în istorie, a însemnat, aşadar, marea sancţiune a nudităţii. Înţelegerea ei ca o culpă constitutivă. Şi iată cum lucrurile încep să se clarifice de la sine; Dumnezeu ne-a programat goi pentru eternitate, iar istoria ne-a îmbrăcat. Material suficient pentru ca un mare iubitor al clasicismului, l-am numit pe George Călinescu, să exclame că nudul este etern şi anistoric, în vreme ce costumul datează sau că nuditatea este măreaţă şi ingenuă, pe cînd alterarea ei cu o singură piesă vestimentară aduce totul în vulgaritate. Şi pentru că tot veni vorba de clasicism, este notoriu că orice variantă a acestuia, fie ea greacă, romană, din spaţiul Renaşterii sau din acela, nostalgic şi întîrziat, al neoclasicismului, avea drept reper al stabilităţii absolute, al împăcării cu lumea şi al armoniei cu universul, al coabitării cu eternitatea şi al victoriei cu duratele mici tocmai nudul, forma paradigmatică, deplină, a umanului, aceea în care se revarsă infinit mai multă contemplaţie ednică, fie ea şi abstractă prin gradul înalt de generalizare, decît substanţă tranzitorie culeasă de pe la ospeţele orgiastice sau de prin lupanarele istoriei mărunte. Cu alte cuvinte, atunci cînd aspiraţiile omenirii au fost îndreptate mai curînd către Grădina Raiului şi către marea milă