În toate artele, oraşele trăiesc prin momente. Parisul, în nopţile lui Apollinaire, Florenţa, în după-amiezile lui de Chirico, Trieste în anotimpurile din Dublin (culmea!) ale lui Joyce. Sărbătorile şi balurile au, şi ele, momentele lor, oraşele lor, într-un fel în Război şi pace, altfel în César Birotteau, la the Cratchits ori, bunăoară, în Doctor Jivago. Greu poţi să le compari şi, cu atît mai anevoie, să propui un tip, un oraş pe care l-ai vedea într-un anume rol, la o anume sărbătoare. Însă, pentru cine a citit Dickens, oraşul Crăciunului, în secolul XIX, pare să fie Londra. Nu ne putem, nicidecum, ca turişti, întoarce acolo, însă imaginea de miserable Christmas în care, totuşi, se aprind lumini şi se întîmplă minuni s-a fixat îndeajuns de bine pentru ca verificarea la faţa locului să nu ne mai fie de trebuinţă.
Credeam, fireşte, exact la fel, pînă la întîlnirea, recentă, cu tîrgurile de Crăciun ale Vienei. Spaţiile deschise, chiar resimţindu-se de strîmtoare şi întuneric, precum în înainte-pomenita Londră, sînt tot ce poate fi mai străin, în tradiţia literară, de Viena, cu scriitorii ei de cafenea. Viena spectacolelor de-o seară, cu pavoaze şi promenade, întoarsă (sau rămasă, pentru încîntarea musafirilor ei) în vremea trăsurilor cu cai - de citit, pentru cine vrea să vadă cum era fără brazi din cofraj, la poalele cărora să te calci în picioare, Din Bucureştii trăsurilor cu cai, de Paul Emil Miclescu - e o sărbătoare cu martori, dar fără mărturii. Un anticariat de emoţii, aproape - globalizarea... - neatinse de uniformizare şi de mania cumpărăturilor fără scop.
Tîrguri de Crăciun sînt unele la Ring (în faţa Primăriei, în piaţa Maria Terezia, cum pronunţă, ardeleneşte, în engleză, oamenii locului), altele la stradă (Mariahilferstrasse), altele, în fine, adăpostite în pîntecul luminat al zonei pietonale din jurul Catedralei Sfîntul Ştefan. Toat
