Profesorii
Scriam in articolul trecut ca Liceul de Arte Plastice Tonitza a fost o nesperata oaza de libertate in "desertul rosu" de dinainte de 1989. Nu eram dusi "in practica" sa descarcam vagoane cu cartofi in Gara Progresu' si nici, pe timp de vara, la "muncile campului".
Este drept ca vara trebuia sa platim totusi tribut regimului: o cantitate din "materialele promotionale" ale "partidului unic" folosite la marile demonstratii "populare" de 23 August erau realizate de noi: pancarte, lozinci si alte "gadget"-uri comuniste. Dar, pe de alta parte, la noi in liceu, portretul acela aflat in fiecare clasa in spatele catedrei, pe perete, deasupra tablei, avea mereu mustati. Sau urechi clapauge ori limba scoasa.
Noi ne puteam permite, de exemplu, sa frecventam bibliotecile straine - engleza, franceza, americana. Desi militienii ne opreau buletinele la intrare - iar la liceu se primeau sesizari "pe linie de UTC" - conducerea liceului ne lua mereu apararea. Nu stiu ce spuneau, cum faceau, dar noi, elevii, nu aveam probleme. Si pentru ca trebuia sa avem "organizatie UTC", sefa acesteia era profesoara de franceza, doamna Parcalaboiu, unul dintre cei mai minunati profesori pe care i-am intalnit vreodata. Cred ca dansa isi asumase acest "rol politic" tocmai pentru a ne putea apara mai bine - sa nu-l lase pe mana vreunei mediocritati agresive ajunse profesor la "scoala de partid". Orele de franceza erau o sarbatoare a culturii franceze. Nu numai gramatica, dar mai ales literatura franceza si, in plus, arta franceza. Auditii, proiectii de filme, albume de arta, discutii libere. Dansa "ne preda" castelele medievale de pe Valea Loirei, de exemplu. De atunci am ramas cu ideea ca trebuie neaparat sa ajung sa vad, mai ales, castelul Azay Le Rideau (foto). Doamna Parcalaboiu era exemplul perfect - un model - de profesor care poate struni elevii prin cultu
