(Rugăm pre dumneavoastră iubiţ cetitori tineri, să luaţi sama aceştii scrisori, de s-ar întîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră... să nu păţiţi şi voi ca noi...)
Punere în gardă înduioşătoare. Dar, de păţit, păţirăm cu mult mai mult decât îşi putea închipui cronicarul. El scoate capul din Letopiseţ, iese o clipă din lucrul său, şi, ridicându-se niţel din jilţ, să ne vază mai bine, ne face obosit semn cu mâna pierdută în fumul lumânărilor, - nouă, de la nouă sute nouăzeci şi nouă.
Nu se ştie niciodată ce vine, de unde vine, şi mai ales cum vine.
Astfel încât avertismentul lui Neculce, cântărindu-l cum trebuie, noi îl transmitem grijulii mai departe. Să zicem, tot răul spre bine, dând binelui o şansă cotită.
Să ne mulţumim măcar cu această mecanică strâmbă a lucrurilor...
*
DUP| ce Neculce îl sfătuieşte pe ţar să nu rişte să fugă în Transilvania, şi Petru cel Mare îl ascultă, începând retragerea tactică a oştilor muscăleşti, care, în fine, fac joncţiunea cu grosul trupelor mult aşteptate, cu greimea, venind de sus.
Sfânta Rusie poate să-i fie recunoscătoare cronicarului nostru. Să-l fi prins turcii pe Petru cel Mare... Nu e rău, zic iarăşi, nu e rău deloc să ţi câteodată seamă de sfatul unui scriitor, chiar şi în zilele noastre.
Dar, unde-i Scriitorul?... în orice caz, nu la putere. Şi e bine că nu-i. Când este, s-a văzut. Asta fiindcă cel mai bine lui îi şade în opoziţie. Un opoziţionist de pomină, un apucat, pe seama căruia lumea ar fi început să facă bancuri.
Coada acestui topor, lustruită de serviciile speciale, deseori se întâmplă a fi însăşi mulţimea ignorantă care nu înţelege şi e gata să batjocorească excepţia, jignitoare.
Un tip amărât (romancierul) cu dinţii rupţi în scoarţa dură a evenimentelor, ori sparţi de pumnii anchetatorilor.
Un Lear dacă vreţi. In
