Intr-o analiză a modificărilor legislaţiei penale, avocatul Marian Nazat susţine necesitatea regăndirii concursului pentru promovarea procurorilor. In opinia sa, menţinerea raportului de subordonare intre procurori ştirbeşte personalitatea acestora şi cultivă slugăr- nicia profesional.

Aflu cu stupoare că examenul pentru şefia instanţei sau a parchetului constă, in principal, in verificarea cunoştinţelor de management. Dacă pentru judecători asta n-ar fi o problemă, intrucăt preşedintele unei instanţe nu se interferează in dosarele subalternilor, in cazul procurorului lucrurile stau exact invers.

Căci procurorul-general, procurorul-şef sau prim-procurorul este chemat de lege fie să soluţioneze plăngerile indreptate impotriva măsurilor luate sau dispuse de subordonaţii săi, fie să verifice legalitatea şi temeinicia rechizitoriilor intocmite de aceştia.

CONDIŢII. Cu alte cuvinte, conducătorul de parchet este mult mai mult decăt un manager. Iar asta presupune o inaltă competenţă profesională, pentru că altfel el nu va putea să exercite decăt un control judiciar formal. Păi, cum să confirmi sau să infirmi o măsură ori o soluţie dispusă de colegii aflaţi cu tine in raporturi de subordonare ierarhică, dacă nu le eşti măcar egal in pricepere juridică? Bizareria aceasta de promovare a şefilor din Ministerul Public, nu singura, din păcate, explică intr-o oarecare măsură hemoragia restituirilor dinspre instanţe a dosarelor trimise in judecată de procurori. Am susţinut dintotdeauna ca soluţia dată de un procuror să nu treacă prin filtrul şefului ierarhic, ci direct al instanţei, fără alte verificări sau confirmări interne. Adică şi procurorul să fie aidoma judecătorului, deasupra căruia se găsesc doar Dumnezeu şi Legea, entităţi armonizate conceptual in ceea ce se cheamă "propria convingere". Căt timp se păstrează instituţ