La o primă vedere avem impresia apartenenţei lui Ilie Constantin la orientarea formal-clasicizantă, apolinică a liricii noastre. Opţiunea poetului e pentru ordinea unei expresii care esenţializează, construită prin mijloacele calculate ale intelectului, stăpînită de abstracţiunea extatică a raporturilor pure, reflectînd în subsidiar "suferinţa proporţiilor". Pitorescul, ca şi orice altă înfăţişare a particularului mai mult ori mai puţin insubordonabil, nu-l atrag, "în jocul unghiurilor de materii" pe care-l practică, într-o geometrizare ce ne duce gîndul nu doar la solemnitatea discursului tradiţional, ci şi la o tendinţă a artei moderne (conform lui W. Worringer, o parte din arta epocii noastre tinde spre puritatea hieratică a liniei). Iubitor de clarităţi, Ilie Constantin se străduieşte a contrage factorii contingentului într-un orizont al limbajului meditat, cristalizat într-o prozodie meşteşugită. Gesturile d-sale lirice predilecte sunt cele ale delimitării, comensurării, evaluării şi corecţiei geometrice: "Visam o insulă enormă/ ieşind din mare în neştire,/ şi-i căutam duios o formă/ alcătuind-o din privire:// muntoasă ca o lună nouă,/ cu piscuri aţintite, pure,/ c-un rîu o împărţeam în două,/ o adunam cu o pădure.// Se prelungea în promontorii/ pămînt de pază, neştiut,/ ademenind din cer cocorii/ porniţi spre-un orb şi ciclic sud.// îndrăgostit, dam ţărmuri drepte/ şi golfuri corectam, afunde,/ popas de zboruri să se-ndrepte de pretutindeni spre oriunde" (O insulă). Limbajul apare şlefuit cu o dexteritate artizanală remarcabilă, care ni-i rememorează pe Ion Pillat şi Ştefan Aug. Doinaş. Dar pînă aici se vădeşte mai curînd o înaltă şcoală, un academism decît o perspectivă aptă a dezvălui fondul sensibil particular al autorului, ce-l diferenţiază într-o privilegiată familie (şi Ion Barbu e prin apropiere).

Nemulţumindu-se a înscrie victoria spiritului,