It's a poor sort of memory that only works backward.
(Lewis Carroll)
Nu cunosc prea mulţi oameni care să fie încântaţi de vremea lor. Câte o clipă privilegiată, de bine, te face doar să te înfiori şi să-ţi spui, ca bunica mea, într-o paşnică vară interbelică petrecută cu familia, la Vâlcele: "ţineţi minte clipa asta. Aşa de fericiţi n-o să mai fim niciodată." A avut dreptate. Fiecare epocă are marile ei defecte. Ca-n poveştile cu balauri: te lupţi cu unul, îi tai capul şi răsar alte şapte în loc. Problema e că în unele epoci răsar nu şapte, ci şaptezeci şi şapte în locul celui tăiat.
Deşi, probabil, o sosie a mea dintr-un viitor al oamenilor-clone, al oamenilor cu cip încorporat, al oamenilor din carne, metal şi material plastic, va privi cu multă curiozitate şi invidie spre idilica epocă de la începutul secolului 21, iar o umbră de nostalgie îi va scădea, pentru câteva clipe, intensitatea câmpului electric, nu pot spune că prezentul mă încântă. Dincolo de locul de pe hartă în care se întâmplă să mă aflu, dincolo de viaţa mea, în care încerc să nu mă supun actualităţii, există câteva lucruri generale care mă împiedică să mă simt în largul meu în pliul temporal în care trăiesc. Ce mă enervează, aşadar, la epoca noastră şi ce-i este specific?
l Lipsa de timp este pe locul I. Ea aduce cu sine o mulţime de alte rele. Interzice tihna de a te gândi la ceea ce tocmai ţi s-a întâmplat, la ceea ce ai citit, la o vorbă bună auzită, la ceva ce te-a făcut să râzi, la o bucurie. Orice minune ţine nu trei zile, ci trei clipe. Trăim într-o lume fără feedback. Noi înşine nu mai avem timp să ne dăm un feedback, darămite să-l aşteptăm de la alţii. Şi când totuşi vine, vine tot pe un fond de precipitare care-l face inutilizabil. Dar nu numai reacţia lipseşte, ci şi aşteptarea, acel sentiment pozitiv îndreptat spre viitor. Trăim, într-adevăr, într-un prez
