Mi-am exprimat in mai multe randuri parerea ca literatura romana a trait o lunga perioada sub zodia operei de tinerete. Autorul roman era fatalmente unul tanar, genial la debut si deseori mediocru in apusul vietii sale, daca mai apuca sa scrie si nu traia din gloria de demult. O alta fatalitate a culturii romane era "biblioteca marilor proiecte esuate", dupa cum fixa aceasta neimplinire M. Ungheanu.
Ambitii nemasurate, vaste santiere deschise doar spre a ne masura neputinta de a mai si construi. Nu avem vocatia monumentalului, era de parere G. Calinescu, o absenta ce poate explica si timiditatea receptarii culturii romane.
Observ insa o schimbare de mentalitate a autorului roman si, in general, a romanului creator de cultura, in sensul unei profesionalizari care presupune o constanta a scrisului si o implinire a proiectelor. In ultimii ani, au aparut carti importante ale unor autori care au trecut binisor de tinerete, iar unele dintre ele depasesc net, nu doar confirma, debuturile altfel stralucite. Gh. Craciun, Petru Cimpoesu, Gh. Schwartz, Alexandru Ecovoiu, Ioan Lacusta, Iolanda Malamen, Stelian Turlea, Mircea Cartarescu (cu un bonus pentru admirabila profesionalizare care l-a facut sa-si incheie proiectul Orbitor) au prins "varful de forma" - spre a ma exprima in limbaj sportiv - la maturitate. Si ceea ce este imbucurator, toti, cu exceptia lui Craciun - Dumnezeu sa-l aiba in paza sa! -, dovedesc in continuare forta creatoare.
Mai ales pentru proza, este obligatoriu nu numai sa ai talent, ci si sa traiesti daca nu mult, macar suficient incat sa iti cristalizezi o ideologie prin care sa fixezi lumea, sa ai o experienta de viata care sa nu te mai lase, ca in tinerete, purtat de valul epidermic al trairilor tale, sa iti confrunti tabla ta de valori cu nemilosul timp.
Observ de asemenea ca mai toti, dar si alti scriitori romani, si-a
