Interviurile date în ultimul timp de Patriarhul României, Daniel, mă surprind prin câteva note discordante faţă de alte voci de feţe bisericeşti auzite până acum: 1) Toţi cei înscrişi sub genericul de feţe bisericeşti m-au impresionat până acum prin ceva din vocea lor. Ceva greu de definit, dar care mă făcea pe mine să cred - profan, cum sunt - că dă expresie altei lumi. Era poate o dulceaţă a vocii, a vorbelor. Era poate o bunătate exemplară. Era poate o înţelepciune în stare să impresioneze. Noul Patriarh n-are nimic din toate acestea. O voce banală, ba chiar cu unele accente metalice, pe care cu greu o presupun vindecând prin cuvânt rănile sufleteşti ale celui venit la biserică. 2) Duhovnicii, preoţii, mitropoliţii, chiar şi cei de la Cancelaria Patriarhiei îmi transmiteau un anume fior. Indiferent de subiect, simţeam că acela care vorbeşte aparţine altei lumi decât a mea: lumea celor care cred şi, mai mult, lumea celor inspiraţi de Dumnezeu. Preafericitul Daniel n-are fior, n-are zbor, nu lasă impresia că dincolo de spusele sale e o taină care-mi scapă mie, muritor de rând. 3) Nimeni nu pretinde unei înalte feţe bisericeşti să vorbească precum în Sfânta Scriptură. Totuşi, Biserica, mai mult decât alte instituţii ale societăţii moderne, are un limbaj al său propriu, în care traduce automat lucrurile exprimate în limbajul civil. Noul Patriarh mă şochează pur şi simplu. Desigur, subiectele propuse de întrebările reporterilor cer referiri la domenii ale lumii profane: partide politice, administraţia locală. Preafericitul Daniel se expune exclusiv într-un limbaj pe care, fie şi cu o anume bunăvoinţă, l-aş numi de analist al Bisericii. Fireşte, ideile sale sunt interesante şi dau curs unui Patriarh tânăr, hotărât să ia şi să rezolve corul de probleme lăsate de Teoctist. Numai că aceste idei sunt formulate într-un limbaj de manager şi nu de Om al lui Dumnezeu. De la o S