„Scrisul în presa cotidiană este o capcană: vă irosiţi forţele cu lucruri puţin importante…“, îmi spunea zilele trecute un bun scriitor craiovean. Privind spectacolul media („Orice fel de jurnalism este politic“, dacă îl credem pe Marquez), e greu să nu te cuprindă oboseala, iar a contribui la el pare zadarnic.

În anii ’90, poate că avea sens să te adresezi oamenilor care auziseră vaietele din închisorile comuniste (uneori, dinăuntru), să scrii despre cei care le provocaseră, să te împotriveşti fostelor structuri care preluau puterea. Baricada ridicată atunci de mai mult tăcuţii (înainte de ’89) opozanţi comunişti s-a păstrat, oamenii trec însă lejer astăzi dintr-o tabără în alta, iar unii îşi exersează ironia: Ce rost ar avea o baricadă, dacă toată lumea s-ar poziţiona de aceeaşi parte?

Unele schimbări se întâmplă: Iliescu se pregăteşte de proces; miniştrii lui, Chiţac şi Stănculescu, condamnaţi la 15 ani de închisoare, sunt gata de recurs; lideri anticomunişti au fost deconspiraţi ca informatori ai Securităţii; presa publică schiţa casei lui Vlad Georgescu desenată pentru Securitate de Bălăceanu-Stolnici, cetăţean de onoare al Craiovei, din octombrie 2007, prin grija primarului Solomon şi a consilierilor municipali; Cozma a ieşit de la Rahova (fără graţierea, din 2004, a lui Iliescu, iar răzgândirea acestuia nu îl mai poate aduce înapoi. Îmi amintesc o frază de atunci, despre anii ’90, din interviul acordat de Cozma unui post TV, în avionul care îl întorcea în Bucureşti, în arestul poliţiei: „Ion Iliescu a făcut tot posibilul ca România să nu ajungă ca alte ţări“ şi impresia mea: crede că rosteşte un adevăr, dar spune un altul); oamenii parcă şi-au mai temperat puseurile de entuziasm care-i mânau să voteze Remus Opriş sau Victor Ciorbea; Vanghelie a recuperat Piaţa Universităţii de la… preşedintele Băsescu (o veste care îmi aşterne pe faţă zâmbetul zilei