Ciclul de lucrari recent vernisat la Galeria "Veroniki Art"
(21 noiembrie), intitulat Marea si semnat de Anamaria Smigelschi, are in centrul sau mareea. Cenzurata insa emotional. Nu e furtuna. Nu este uragan. Nu e ciclon. Este o maree calma, linistita, interiorizata, ce vine din afara si se asterne inauntru.
Racordata la palpitul secret ofertat de magnetismul feminin al Lunii. Mareea Smigelschi este o patrundere umeda, discreta, moale, calina, care, atunci cand se retrage sfios, nu lasa in urma resturi terifiante, rascolitoare sau naufragilistice. Ea aduce cu sine si uita in paraseala, pe plaja mintii, doua elemente dimensionate cosmic. Si supuse unei complicate proceduri de resuscitare.
Mai intai, cochilia. Surprinsa intr-o infinitate de ipostaze. Dar rareori intreaga. Aparitiile ei sunt partiale. Decapitate. Sectionate. Este o viziune comoda si domestica, deoarece nu supune privirea efortului elicoidal (si, de aici, fireste misterios, caci nu se stie unde poate duce ratacirea in spirala!). Aidoma pogorarii in Maelstrom imaginate de E.A. Poe. Sunt libere si transparente. Spre a fi observate in statura lor urieseasca, vazuta de la rasul solului. Cochiliografii perfecte. Si spre a recompune o lume fabuloasa. O povestire fantastica, precum aceea celebra in care o biata gaza de pe un geam este perceputa ca o insecta-monstru ce terorizeaza lumea de afara. Doar ca, repetam, semantica acestei viziuni este cvasiintima. Odihnitoare. Confortabila. Iar artista si-o asuma si si-o consuma in prisos propriu. Emotional. Cenzurat de ego.
Apoi, parama. Franghia. Otgonul. Canepa de India ce innoada in ea intreg peisajul contramarin. Care nu leaga nimic de nimic. Ea pluteste confuz si se zbate zdrumpesa intre doua lumi virtuale. Imaginate pe muchie de vaz. Numai atunci cand un piron incearca sa o imblanzeasca, sa o fixeze de ceva, ea este sinonima cu "man
