Dupa frenezia creativa si editoriala din anii '90, Mihail Galatanu pare sa fi descoperit deliciile specializarii. Volumele lui de poezie nu mai sunt spatii libere, ale tatonarilor si experimentelor artistice, umplute de fluxul unei imaginatii debordante.
Lirismul in cascada lasa loc unei tematizari subliniate, ca si cum autorul n-ar mai vrea sa imbratiseze, sa cuprinda realitatea, ci sa o priveasca si s-o inteleaga dintr-un anumit unghi.
In Burta instelata (2005), imaginea din titlu reprezenta metafora centrala, poemele fiind toate variatiuni pe aceeasi tema. Din echivalarea pantecului matern cu bolta cereasca se crea perspectiva: lumea exterioara devenea extensia palida a unui fabulos univers primordial. Cu Inima de diamant*, iesim din aceasta scenografie intima, imbibata "de sange si de bale, de limfa, de foale", pentru a ne muta intr-un univers, cum ar fi spus Ion Barbu, "de curatii si semne". De la visceralitate la idealitate si de la intunericul cald de dinaintea nasterii la emisiile de lumina ale Divinitatii: va reusi Mihail Galatanu sa treaca, fara accidente, dintr-o extrema in cealalta?
Nu ca acest traseu ar fi imposibil; dar autorul "nouazecist" care il proiecteaza pentru a-l parcurge esueaza, vizibil, in tentativa lui. Conceptia se vrea limpede si unitara, cu texte prezentand omogenitatea ceruta de noua problematica. Ele ar constitui fatete ale unei aceleiasi prisme diamantine, prin care lumina dumnezeiasca trece si se rasfrange. Nu atat "filosofia" plachetei ridica semne de intrebare, cat concretizarea ei artistica, expresivitatea versurilor facute s-o exprime. Exista in Inima de diamant mai multe versuri frumoase, insa nici un text in intregime remarcabil. Si aceasta, cred, fiindca Mihail Galatanu a mers aici impotriva naturii sale poetice, ambitionand sa obtina rezultate la un palier, pentru el, incomod. Nu e un creator cerebral,
