În jurul oricărui mare scriitor se naşte cu timpul o literatură secundară impresionantă, o bibliografie critică imensă, ce solicită ea însăşi buni specialişti pentru a fi cunoscută. Nu sunt multe asemenea vaste domenii derivate. Eminescologia şi caragialeologia sunt, în mod firesc, cele consacrate. Sadovenologia şi rebrenologia urmează să se consacre. Alte teritorii sunt mai greu de numit printr-o noţiune specială derivată de la numele scriitorului (Creangă, Arghezi, Blaga, Călinescu). E greu să fii simultan un bun cunoscător atât al operei, cât şi al criticii sau istoriei literare corespunzătoare subiectului. E greu, dar e obligatoriu pentru o competenţă ireproşabilă, căci altfel rişti să cazi în anumite capcane, mai mult sau mai puţin conştientizate ca risc.
Adevăraţii şi profunzii cunoscători ai operei lui Liviu Rebreanu şi, deopotrivă, ai rebrenologiei nu sunt astăzi prea mulţi. Nu poţi să fii bun specialist al unuia dintre cele două domenii fără să fii şi al celuilalt. E lege. Nu poţi să faci istoria critică a receptării operei şi biografiei lui Rebreanu fără să cunoşti opera prozatorului, ca fenomen originar. De asemenea, nu poţi să fii un bun exeget al operei rebreniene fără să fii expert în rebrenologie. E o banalitate.
În legătură cu un mare scriitor, sunt patru domenii distincte de luat în seamă: opera, biografia, contextul şi receptarea lor. Fiecare are o istorie când separată, când amestecată. Când interpretarea unuia (cel mai adesea opera) se află în impas, tendinţa manifestată frecvent e de a ieşi din miezul subiectului. Evadările colaterale creează o senzaţie de libertate şi de noutate. Dar evaziunile, dacă sunt excesiv de îndepărtate de matcă, pot constitui totodată şi veritabile capcane, adică împotmoliri sau blocări în mici subiecte marginale, cu totul secundare, dacă nu chiar lipsite de importanţă. Facă oricine bilanţul speculaţiilor de
