Pictura Simonei Vasiliu-Chintila este un balans bine stapanit, bine coordonat, intre vointa de a rationaliza imaginea si intre ceva care i se opune din rasputeri. Ca numim acest ceva sensibilitate, vibratie senzoriala in fata naturii, referinta de neocolit pentru Simona Vasiliu, sau pur si simplu viata care razbate dincolo de orice efort de ordonare, nu are importanta.
Dualitatea e prezenta peste tot, e un dat al parcursului ei artistic in totalitatea lui, care in mic se regaseste la fiecare moment si la fiecare varsta psihologica a artistei. Au fost ani cand abstractia geometrica era dominanta in pictura ei. Figuri cristaline, in care transparentele jucau un rol de seama, delimitau un spatiu pur, rece, abstract. In pictura ei de azi gustul pentru puritatea geometriilor nu a disparut, dar s-a atenuat si a intrat intr-un dialog desfasurat in cuprinsul aceleiasi imagini cu obiecte din zona cotidianului, obiecte care oarecum comenteaza, interpreteaza, ba chiar bruiaza figura abstracta.
E interesant de urmarit in ce fel artista remodeleaza genurile traditionale ale picturii. Daca natura moarta poate parea cea mai adecvata jocurilor cu abstractia, nici peisajul nu ramane strain de aceasta tentatie. Constructia savanta a peisajelor Simonei Vasiliu care transmite un sens al stabilitatii si permanentei se resimte de pe urma lectiei cezaniene, care a fost considerata un fel de proto-abstractie. Din pictura Simonei Vasiliu lipseste figura umana. Dar urmele ei tacute se regasesc in peisajele construite intr-o materie subtire, mata, ca de fresca, fara straluciri. Un acelasi albastru melancolic revine in peisajele italiene care nu au nimic din exuberanta mediteraneana, ca si in cele din Bucovina, de la Varatec sau Piatra-Neamt, locurile natale ale pictoritei. Paleta este constant rece, cu o dominanta albastrui-verzuie, intr-o tonalitate sumbra care ineaca peisa
