Alexandru Dobrescu Chiar daca scrie impiedicat, precum si vorbeste, chiar daca singurele idei cu care s-ar putea mandri sunt, la o adica, acelea culese din putinele carti intamplator citite la o varsta nu tocmai propice asimilarii lor, e un mare scriitor. O declara fara ezitare apropiatii si mai departatii pe intinse cearceafuri tipografice si o confirma premiile comunale, orasenesti, regionale si nationale adunate ca semne de categorica recunoastere.
Nu a fost intotdeauna asa. Cand s-a intamplat sa-l cunosc, facea parte din trupa de soc ce se napustea semestrial, acum doua decenii si jumatate, in redactiile publicatiilor culturale, silindu-le, sub amenintarea represaliilor in caz de tratare cu refuz a unor atat de vajnici reprezentanti literari ai clasei muncitoare, sa intretina raporturi de colaborare nu tocmai firesti. Devenise un fel de regula nescrisa ca aceste raiduri periodice sa fie neaparat incununate de succes, proximele numere de revista continand, daca nu doua, macar o pagina cu ultimele compuneri poetice ale irezistibililor oportunisti.
Mare lucru nu era de retinut de acolo, cum nu e de retinut nici din ulterioarele lor fapte literare, fiindca nu faceau decat sa mimeze cu stangace perseverenta tipare poetice in voga, incercand sa treaca drept ceea ce nici natura, nici cultura nu-i indrituiau sa pretinda. Scriau fiindca intrezarisera in aceasta ocupatie o posibila cale de afirmare sociala, pe care au si exploatat-o fara scrupule dupa 1990, facand servicii pentru a crea obligatii, magulind ca sa fie bagati in seama, cumparand aprecieri critice, initial neutre, apoi indulgente, in fine - caraghios de elogioase prin flagranta departare de realitati. Si, evident, au avut grija sa prezinte rezistenta fireasca a redactorilor de altadata fata de inseilarile lor fara cap si coada drept curata persecutie politica. De saptesprezece ani, t
